duminică, 11 august 2013

Toti sunt la fel?

Nu mai vreau oameni frumosi. Sa nu aud!
Am alergat dupa oameni frumosi. Am tanjit dupa ei, i-am dorit, i-am gasit, m-am tinut de maneca lor ca un copil care se agata de omul pe care il iubeste si il respecta cel mai mult in viata. I-am apreciat pana la cer si inapoi. Ce principii! Cata putere si cata ratiune intr-un om! Cata cultura! Cata moralitate! Vai, dar cum m-am indragostit de ei! Oameni din aur am crezut ca sunt. Daruri ale divinitatii. Ingeri. Cum sa fii atat de bun, atat de bland, de altruist, de corect, cinstit, sincer, onest si frumos? Toate la un loc, toate intr-un om. Niciun strop de frustrare, nicio molecula de rautate, nicio picatura de invidie, nimic neplacut, nimic suparator - inuman de dubios. Dar cand inumanul e placut tie, inchizi ochii si spui ca e inuman de frumos. Asa investesti dragoste si timp in oameni. De fapt, e putin spus, aproape ca te inchini lor. Iti castiga admiratia si respectul cu 3 scene de teatru bine-jucat.
Dar, surpriza! Ipocrizia are picioare mai scurte decat minciuna. Singurul lucru frumos in oamenii frumosi este armura. Armura iti ia ochii. Armura este din aur. Armura straluceste. Dar vine o vreme, vine o situatie, o imprejurare neprevazuta si armura se sparge. Si atunci gasesti un suflet putrezit. Pe cat de perfecta este armura, pe atat de plin de defecte este continutul. Un continut urat, frustrat, rau, invidios, razbunator, fara principii - poate toate defectele sunt atat de avansate tocmai pentru ca armura stralucitoare construita de fiecare individ in parte nu a lasat cate un nerv (la figurat), cate o replica acida, cate o ridicare a vocii sa iasa de acolo. Asa ca toate astea s-au adunat si hop, refuleaza in cea mai urata forma posibila. Si asa se demonstreaza tot timpul ca cel care promoveaza principii nobile, acela nu le are; ca cel care sustine cu tarie ca e corect si cinstit, acela e mai ipocrit decat oricine; ca cel care face pe sfantul blandetii si al bunatatii, acela este de fapt omul cel mai egoist. E moda armurilor, da. E la moda sa citesti carti pline de moralitate, sa mergi pe pasii altora, sa pari un om mai bun, mai frumos, mai cult, mai cinstit. Dar la ce bun? De ce ne construim arumuri? De ce vrem sa stralucim, cand stim ca omul nu e facut sa straluceasca? Da, poate e placut sa orbesti oamenii cu stralucirea ta, dar stralucirea e trecatoare. Si odata ce ea piere, piere tot ce ai insemnat vreodata pentru cei din jururl tau.

Am ajuns sa ma bucur cand vad oameni naspa. Si sa-i consider frumosi, tocmai pentru ca nu incearca sa fie frumosi. Pentru ca sunt naspa in toata sinceritatea lor. Pentru ca au defecte. Pentru ca, uneori, sunt rai. Pentru ca, uneori, sunt frustrati. Pentru ca recunosc deschis in fata ta "Asta sunt! Putin urat, putin prost, putin egoist!" - iar asta ii face minunati, sublimi. Asta ma face sa ii imbratisez si sa le spun "Va vreau in preajma mea!" Si da, ii vreau in preajma mea, cu toate defectele lor, defecte care, prin acceptarea si identificarea lor, se transforma in calitati. Vreau oameni care imi spun cu tupeu "Femeie, aici gresesti!" si nu care imi spun ca gresesc pe facebook, intr-un post pe care l-au setat pentru ca eu sa nu-l vad. Vreau oameni care au curajul sa fie imperfecti. Vreau oameni care recunosc ca sunt imperfecti. Vreau oameni care nu vor sa fie pe placul tuturor. Vreau oameni.

duminică, 9 iunie 2013

Nu stim sa dezbatem

Incep din ce in ce mai mult sa cred ca, daca nu se introduce in programa scolara un curs de dezbatere, logica si argumentare, in cativa ani o sa ne vorbim unii altora cu pumni si flegme. Oamenii, indiferent cat de sofisticate sunt studiile superioare pe care le urmeaza sau le-au urmat, habar nu au sa poarte o discutie in contradictoriu. Din contra, atunci cand vine vorba de a-si sustine punctul de vedere, se poarta ca niste babuini, tinand seama de nicio regula si de niciun principiu.

Imi permit, si-i rog pe aceia mai priceputi ca mine sa ma corecteze/completeze, sa sanctionez cateva greseli pe care le-am tot observat in asa-numitele dezbateri la care am avut ghinionul sa fiu martor in ultima vreme.

1. Exprimarea trebuie sa fie eleganta si sa denote bun-simt. Atata vreme cat raspunzi interlocutorului cu ironii ieftine sau, mai rau, cu injurii, atunci meriti sa ti se intoarca spatele si sa fii lasat in ignoranta ta saraca. Si nu, daca nu ti se raspunde ironiilor, nu inseamna ca ai "castigat" dezbaterea, ci ca interlocutorul a realizat ca esti fara de speranta si, deci, are lucruri mai bune de facut.

2. Cand contraargumentezi, neaparat aduci argumente impotriva rationamentului interlocutorului, si nu iti construiesti noi argumente, care n-au nicio legatura cu acesta. Dezbaterea trebuie sa aiba o continuitate, argumentele si contraargumentele trebuie sa aiba legatura si nu sa pice din cer, inainte ca precedentele sa fie epuizate. Mai intai concluzionam un argument, il despicam in 14 si il lamurim, iar abia apoi trecem la urmatoarele.

De exemplu, m-am bucurat zilele trecute de o dezbatere care s-a terminat inainte de a incepe. Ideea era cam asa: x afirma ca este pentru eutanasierea cainilor vagabonzi pentru ca reprezinta un pericol social, la care y raspunde: "nu e adevarat, sunt si ei suflete." Mai pe romaneste, ca poate y citeste postarea, ar fi trebuit sa argumentezi impotriva ideii ca maidanezii reprezinta un pericol social, si nu sa-ti inventezi un rationament paralel, care incalca simultan toate principiile logicii.

3. Daca alegi sa-ti construiesti argumentul pe baza unei comparatii, atunci compari numai ce este comparabil, si nu mere cu pere. Sunt situatii in care compararea Romaniei cu Japonia e absurda, oricat ti-ai dori tu sa iti poti minti interlocutorul ca ai dezvoltat un rationament stabil.

Cand spui "Avortul trebuie incriminat pentru ca la fel era si acum 1.000 ani si femeile reuseau sa-si creasca pruncii," atunci e evident ca profa de logica din clasa a 9-a nu si-a facut datoria. Nu mai explic de ce e inutil sa compari (din punctul asta de vedere) societatea actuala cu cea de acum 1.000 ani, la fel si pozitia femeii in ambele cazuri.

4. Atata vreme cat nu vrei sa accepti ca argumentele adversarului tau pot fi mai solide decat ale tale si ca te poti insela, atunci mai bine vezi un film. E evident ca, daca pornesti din start cu o atitudine rigida, oricat ti-ar demonstra interlocutorul ca iarba e verde, oricate probe ti-ar aduce, oricat de stiintifice, fizice si matematice ar fi ele, oricat de multa si de absoluta dreptate ar avea, tu n-o sa te desprinzi de ideea ta, caz in care discutia nu a avut de la bun inceput niciun rost.

5. Asocierile nu constituie argumente. "Sunt impotriva prostitutiei pentru ca la fel este si proful de criminologie." N-are rost sa explic.

6. Exceptiile nu constituie nici ele argumente, oricat de mult ai vrea sa le generalizezi. "Puscariasii nu trebuie eliberati niciodata, pentru ca x a mai ucis un om dupa ce a iesit din inchisoare." Din nou, n-are sens sa explic. De fapt, cam are, pentru ca daca n-ar avea, n-as mai vedea asa aberatii folosite drept argumente. Adevarul e ca mi-e lene sa explic.

7. Nici invocarea majoritatii nu are valoare de argument. "Carnea de porc e mai sanatoasa decat cea de pui pentru ca 80% din populatie o prefera." Iar, mi-e lene sa explic.

Cam atat, deocamdata.

vineri, 26 aprilie 2013

Intro

      Cine dracu' e asta? Un consatean si prieten de-al Malinei. Ce cauta aici? Pai l-a invitat antenumita sa scrie cate ceva.
     Si cum cateodata ma irita cate un subiect si imi vine sa urlu la cineva, am acceptat. Nu mi-am facut blog propriu pentru ca nu ma pricep sa fiu prea comercial sau simpatic, asa ca profit de cititorii altora, cine sau cati or fi aia. Nu pretind vreun talent scriitoricesc pentru ca lecturile mele beletristice in ultimii ani au fost la fel de ''stufoase'' ca golurile nationalei. Prefer sa o ard ore intregi pe Wikipedia, ratacind spontan dintr-un hyperlink in altul.
Nu scriu cu diacritice ca mi-e lene.
      De la mine auzi in mare parte ceea ce eu numesc autoironic, ''propaganda''. Adica aproape tuturor problemelor le trasez o relatie de cauzalitate pana la fundatia sistemului socio-economic care, in opinia mea umila, influenteaza si modeleaza toate aspectele vietii, inclusiv cel emotional si cel cultural. Ma irita putin cand oameni inteligenti ignora voit subiectul. "Nu ma intereseaza pe mine d-astea". Pai atunci raman putine situatiile in care e justificat sa te mai vaiti. Nu inseamna ca arunc termeni si notiuni greoaie, e doar un apel la o abordare critica, in a distinge ce e doar o conventie si ce e ''dat de la Dumnezeu'', adica independent de noi. Deja ma afund, detaliez altadata.
      Au fost recent cateva momente in care ma ardeau degetele sa scriu ceva, undeva, cum ar fi Earth Hour, Earth Day si alte dracovenii. Si cateva accese de ''feminism" exagerat si cu dublu standard, narav care pare tolerat si acceptat. A trecut momentul si mi-am pierdut indarjirea si avantul gazetaresc sa critic, dar la cum ma stiu, ma aprind iar si revin. Nu prezum ca amuza sau intereseaza pe cineva ce trancan eu, ca in cazul asta ma faceam jurnalist. Dar pot privi postarea aici ca pe o terapie personala, in cel mai rau caz. Atat.

P.S. Pentru cine e interesat, Google a completat recent si restul Romaniei in modulul Street View. Adica te poti plimba prin orice satuc. De doua ore stau si ma holbez la ograda-mi cu o candoare de papuas, ca a trecut faimoasa masina si pe la poarta mea. Ioooi!

joi, 18 aprilie 2013

Spoială

Nu sunt patriotă. Niciodată n-am fost. Îmi susţin ţara atunci când concurează, în diverse domenii, cu alte state, îmi doresc să-i fie bine şi mă doare când nu îi e, nu cred că aş pleca în ţări străine şi alte chestii de genul, dar până la patriotism mai am cale lungă. Sau cel mai corect, până la ceea ce cred eu că înseamnă patriotismul mai am cale lungă. În orice caz, cel puţin la fel de lungă ca cei mai mulţi dintre cei care dau cu pumnul în piept să le demonstreze altora cât de imensă este dragostea lor faţă de patrie. Din punctul meu de vedere, numai de patriotism nu e vorba atunci când preferi să câştigi o frontieră de 5 kilometri în schimbul a câteva sute de mii de vieţi, dar mereu e nevoie de un pretext care să ascundă orgolii şi prejudecăţi fără sens. Oricum, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre cum a ajuns patriotismul să fie la modă. Şi nu, nu e patriotism, e doar o spoială transparentă în spatele căreia nu se afla nimic altceva decât ignoranţă. Suntem patrioţi, dar nu suntem. O susţinem pe fetiţa cu bentiţă tricoloră, dar nu ştim de ce. Nu ne gândim de ce, pur şi simplu o susţinem. Nu ne gândim că, dacă de ziua României, cineva ar flutura steagul URSS-ului, de exemplu, la fel am reacţiona. Nu ne gândim că, dacă de ziua Statelor Unite ale Americii, cineva ar afişa steagul Iranului, americanii ar turba. Nu este o reacţie scuzabilă, însă este explicabilă. Noi nu am încercat să înţelegem, am contraatacat în acelaşi mod, violent şi primitiv, lucru ce nu denotă decât faptul că suntem la fel de încuiaţi. Foarte puţini au fost cei care au încercat să aplaneze conflictul, restul ar fi sărit la război. Când am întrebat puştii de ce au ceva împotriva ungurilor, deşi nu cunoscuseră personal nici măcar unul, mi-au răspuns "Din principiu şi patriotism." Foarte adevărat, de altfel. Ăsta nu e patriotism, e sete de circ. Şi noi suntem experţi în arta circului. Facem circ din orice. Abia asteptăm un semn, ca penibilitatea să aibă un pretext pentru a se desfaşura în voie. Trist este că un concept atât de întreg, cum este patriotismul, îşi pierde din complexitate în favoarea ipocriziei şi este invocat la fiecare pas în cel mai simplist mod. Sunt patriot, dar vreau un job unde să fur ca-n codru, nu unde să realizez ceva productiv. Sunt patriot, dar prefer să fiu un parazit al societăţii şi să-mi arunc gunoiul pe fereastră, în spatele blocului, pentru că e mai comod. Sau sunt patriot, pentru ca atunci când plec 2 săptămâni din ţară să postez pe facebook că "Nu mă mai întorc în ţara aia infectă", ca peste alte 2 săptămâni să o susţin cu ardoare pe fetiţa cu bentiţa tricolora. Atât de mult ne contrazice realitatea, încât nu-mi dau seama de ce încă nu realizăm cât de penibili suntem. Folosim cuvinte ale căror forţa ne depăşeşte şi nu ne reprezintă. E mai ruşinos să recunoaştem că nu suntem tocmai cei mai înfocaţi patrioţi, decât să servim drept argument dragostea de patrie de fiecare dată când avem oportunitatea, în condiţiile în care habar nu avem ce înseamnă?

Şi pentru că, printre cei 3 oameni care îmi citesc blogul, ştiu că se numără un patriot adevărat, mă simt datoare să menţionez că nu mă refer la patrioţii cu adevărat patrioţi, care chiar simt patriotismul, îl au în sânge şi-n suflet, care chiar ar sacrifica ceva din ei pentru a aduce o contribuţie patriei mamă. Da, exista şi astfel de oameni, însă sunt infimi. Ceilalti sunt spoiţi.

duminică, 31 martie 2013

Fiat Lux

Azi sunt confuză. M-am trezit buimacă, într-un loc pe care nu-l recunosc. Pare a fi un câmp de luptă. Miroase a moarte, a durere, a dezamăgire. Nu e pic de viață în jur. Nu e om, animal sau plantă. Totul e arid, stâncos, dur. Până și aerul e toxic, îmbibat cu fum și praf.
Nu știu cine cu cine s-a luptat, nu știu cine a învins și cine a fost înfrânt. Nu e nimani aici, în afară de mine. Sunt numai eu, singură și rănită. Sunt numai eu, copleșită de vertij. Nu înțeleg unde sunt, nu înțeleg cum am ajuns aici. Am uitat totul. Aproape totul, de fapt. Îmi amintesc oameni. Întâi figuri opace, apoi din ce în ce mai clare. După un timp îi recunosc. Sunt cu toții oameni care m-au marcat. Sufletul meu păstrează pigmentul amprentelor fiecăruia dintre ei. S-au imprimat în mine ca tatuajele. Definitiv și ireversibil. Toți. Imaginea și istoria lor îmi sunt atât de clare... Amintirile atât de limpezi... Totul e precis - văd fiecare gest, aud fiecare cuvânt, apreciez fiecare sacrificu, mă doare fiecare rană. Simt tot ce au făcut pentru mine. Totul e senin. E evident.
De aici, de pe câmpul de luptă, totul se vede altfel. Perspectivele s-au inversat. Îi privesc pe toți, pe rând. Mă uit la și mai ales prin ei. Și parcă acum îi văd mai clar ca niciodată. Realitatea asta mă îngrozește. Realitatea asta nu coincide cu realitatea de până acum. Oamenii sunt altfel. Eu îi văd altfel. Prietenii nu îmi sunt prieteni. Cei în care mi-am investit sufletul, cei care credeam că mă iubesc, aceia m-au ucis. Cei pe care i-am ignorat, aceia m-au iubit sincer. Cei în care am crezut meritau cel mai puțin încrederea mea. Aceasta li s-a cuvenit, de fapt, celor de care m-am îndoit. M-am dăruit acelora care au profitat și i-am renegat pe cei care m-au apreciat cu adevărat. M-am lepădat de cei care m-au prețuit și care s-au sacrificat pentru mine. Am crezut pe aceia care m-au mințit și nu i-am ascultat pe cei care mi-au fost sinceri. Atât de mult să mă fi înșelat în privința lor?! Atât de mult să fi greșit față de ei?! Totul e limpede și tulbure în același timp. Nu mai știu cine mă iubește, cine nu, cine mă apreciaza, în cine să cred și pe cine să ascult. Nu mai știu dacă trebuie să merg înainte sau să mă întorc. Nu mai știu pe cine să îmbrățișez și de cine să fug. Sau știu, dar mi-e frică să lupt împotriva a tot ceea ce am crezut până acum. Mi-e frică să recunosc că m-am trădat atât de mult. Sau cine știe... Poate că mâine mă trezesc în patul meu și oamenii îmi vor fi din nou cum mi-au fost până acum.


sâmbătă, 30 martie 2013

Azi nu am chef

Astăzi trebuie să răstorn paharul aproape plin; trebuie să fac loc evenimentelor care-l vor umple săptămâna care va uma; trebuie să fac loc, că altfel o iau razna. Mă gândeam să pictez o scena din Django, să învăț la DUE, să vad filme, să stau cu orele în cadă, în apă fiartă, cu multă spumă și cu note de pian pe fundal, să gătesc ceva delicios, să îmi termin cartea de citit, să fac orice, numai să nu văd chip de ființă umană. Îmi plac oamenii și îi găsesc fascinanți, însă azi nu am chef. Astăzi este a șasea zi dintr-o săptămână în care am fost nevoită să respir ipocrizia celor din jur și am nevoie de o pauză, altfel o s-o iau la bătaie pe următoarea persoană care apare în fața mea ca un înger binevoitor, dar despre care știu că nu-i nimic mai mult decât o marionetă lingușitoare. Mă dezgustă din ce în ce mai mulți oameni. Mă dezgustă că sunt ipocriți și parșivi degeaba, fără motiv și pur și simplu. Mă dezgustă că sunt penibili. Mă dezgustă că au (de)căzut în categoria asta oameni de la care eu aveam pretenții. Mă dezgustă că au decis să fie ipocriți și lingușitori, alegând astfel aprecierea fantomelor în detrimentul respectului oamenilor adevărați. Și nu e numai dezgustător, dar e și trist. Nu pentru ei, ci pentru cei puțini care încă plutesc în afara sferei ăsteia mizerabile. E trist că afara sferei e infinită și oamenii din afara ei sunt prea puțini, deci mult prea risipiți. Oamenii frumoși, cu minți deschise și cu atitudini morale demne de respect sunt...nu știu unde sunt, că îi tot caut. Și mereu îi găsesc, până la probla contrarie. Și pentru că mereu demoralizarea poate fi și mai demoralizantă, singurul om care știu sigur că îmi înțelege și susține manifestarea e mort de un secol. Și cam atât, că îmi începe filmul.

Week-end plăcut și vouă!

marți, 26 martie 2013

Reţeta prieteniei perfecte

Nu ştiu dacă se aplică şi în rândul baieţilor, dar am observat că din ce în ce mai multe fete îmbrăţişează cu drag trendul prieteniilor ipocrite. Probabil că, la fel ca orice nonvaloare, trendul există şi se manifestă, sub diferite forme şi în diferite măsuri de când lumea şi pământul. Practic, nu-i nimic nou sub soare, în afara unor aspecte superficiale, care nu schimbă cu nimic nonvaloarea în sine, ci numai o îmbracă în alte culori. Culorile generaţiei mele sunt, cel mai probabil, împrumutate din comediile americane care satirizează anumite moravuri, dar pe care omul ignorant le-a înţeles ca promovând atitudini demne de urmat şi pe care le-a transformat în moda. Vorbesc de atitudinea "Gossip girl" şi "Sex and the city", atitudinea din filmele high-school, atitudine caracterizată prin falsitate, ipocrizie şi - chiar dacă nu-mi place cuvântul, se potriveşte de minune - pupincurism. Ăsta e secretul unei prietenii moderne de invidiat. Dacă poţi face faţă unei decăderi morale de asemenea proporţii, te poti numi un prieten fals cu mulţi prieteni falşi. Reţeta e simplă: îţi trebuie 6, 7, 8, 9, 10.......n prietene cu care tot ce ai în comun este dorinţa de integrare într-un grup, fără niciun fel de alte pretenţii. Odată ce ţi-ai găsit grupul, trebuie să asculţi bârfele lui n, să-i spui ceea ce vrea să audă şi apoi, când pleacă de la cafea, să spui celorlalte prietene ceea ce crezi de fapt. Nu ai de ce să te simţi prost pentru că la fel vor face şi ele...şi oricum, mâine tu vei fi cea care pleacă prima de la cafea, deci nici tu nu scapi. În continuare, nu îndrazni să sacrifici ceva pentru una din prietenele tale. Nici ele n-o vor face şi oricum, e demodat. Când simţi că începi să dai mai mult decât primeşti, nu contează câtă nevoie are prietena ta de tine şi nu contează cât de simplu ar fi pentru tine să rezolvi lucrurile; trebuie să te sustragi, să-ţi inventezi scuze şi să întorci spatele. La pasul următor trebuie să le faci complimente din care nu crezi nici 1%, pentru că îţi place să te bucuri, la rândul tau, de aceleaşi complimente false. Apoi, niciodată, dar absolut niciodată să nu le spui prietenelor tale că fac ceva greşit sau că ceva nu le sta bine. Nu, prietenele nu fac aşa ceva. Prietenele susţin că ai un ten de bebeluş chiar şi atunci când ai pojar. Prietenele îţi spun că esti slaba chiar şi atunci când eşti cât întreaga plajă. Mergem mai departe şi completăm cocktailul prieteniei perfecte. Atunci când o prietenă îndrăzneşte să pună pauză linguşelilor şi să-ţi spună o părere sinceră, e crimă. Tu nu poţi îndura adevărul, pentru că eşti obişnuită numai cu laude ipocrite, aşa că trebuie să te superi şi să nu mai vorbeşti cu respectiva prietena câteva zile, pentru că aşa-ţi spune copilul de grupa mijlocie din tine. Dacă se întâmplă să fii tu cea care denotă impertinenţa stupidă de a fi sincera cu prietena ta, atunci cere-ţi scuze imadiat şi revino repede la linguşeala cea de toate zilele. Continuăm cu ingredientele unei prietenii de invidiat şi ajungem la concluzia că o prietenie falsă nu e prietenie dacă nu ne fălim cu ea de fiecare dată când avem ocazia. Toate cunoştinţele trebuie să vadă ce cool e grupul meu şi cât de multe prietene adevărate am. Neapărat le pui pe toate drept sister, pe facebook. În final, reţeta ajunge la perfecţiune atunci când conştientizezi că niciuna dintre prietene nu-ţi e prietenă, te plângi de lucrul ăsta şi îţi exteriorizezi setea de oameni frumoşi şi de prietenii sincere, dar preferi să te scalzi în aceeaşi mocirlă. Iar dacă reuşeşti să maschezi dispretul faţă de prietena ta (pe care n-o mai suporţi din varii motive) cu pupici lipicioşi şi zâmbete prefăcute, atunci, da, eşti o prietenă desăvârşită. Eşti cool.

Pare SF, dar reţeta de mai sus constituie, de fapt, temelia celor mai multe prietenii. Eu asta am văzut în aproape toate cazurile, asta am găsit în aproape toate prieteniile pe care le-am analizat şi pe care am avut ocazia să le cunosc. Înca mă minunez! Încă nu înţeleg cum poţi numi prietenie o relaţie care aduce mai mult a legătură parlamentară, nicidecum sufletească.

vineri, 22 martie 2013

De când au devenit părinții atât de ipocriți?




Copilul își demonstrează talentul și aptitudinile de la cele mai fragede vârste. Atunci, la cele mai fragede vârste, șansele și visele lui iau ființă. Tot atunci sunt spulberate. Și prima persoană care distruge visul copilului, care-i reneagă talentul și care nu-i recunoaște calitățile este părintele. Părintele îi zdrobește propriului copil orice posibilitate de a parcurge un drum pentru care natura l-a pregătit cu resursele necesare. Părintele își îndoctrinează propriul copil cu deznădejdii. "Mergi doar la un concurs de dans și atât. Nu poți face carieră din asta, chiar dacă îți place și chiar dacă esti bun. Vei învăța să-ți placă altceva și să fii mediocru la acel ceva." Copilul trebuie să ajungă doctor, inginer sau avocat. Numai așa ar fi părintele fericit. Cum rămâne cu bietul copil și cu visele lui, asta nu mai contează. Cel mai probabil se va resemna și-și va învăța, la rândul lui, copilul în același fel. Talentul i se va risipi și toate șansele de a fi ceea ce își doește îi vor urma soarta. Dar cum am mai spus, nu contează. Dacă face bani din inginerie e mai mult decât perfect. Ceea ce contează este să mă laud colegelor de birou cu cât de realizat profesional este copilul meu, și nu cu cât de fericit este. E ridicol de trist. E atât de trist, încât ei nici macar nu-și dau seama ce aripi frâng și ce șanse colosare pot distruge. Ba mai mult, se gândesc că, de fapt, așa își salvează copiii. Îi ajută să devină oameni mari, să aibă bani și o meserie clasică. Asta o fi tot ce contează? Chiar au ajuns părinții cei mai mari dușmani ai viselor? De când au devenit părinții atât de ipocriți? De când au refuzat să accepte că au dat naștere unui om distinct, cu viață și vise distincte de al lor? De când fură viața propriilor copii?

Vorbeam ieri cu o persoană apropiată la telefon. Eram în autobuz, mă îndreptam spre facultate și mă plângeam de faptul că n-am timp să pictez. Replica m-a lasat perplexă: "Oamenii ar trebui să renunțe la visele lor pentru că oricum nu se împlinesc, iar cele care se împlinesc oricum aparțin unei minorități infime." Nu știu dacă m-a deranjat replica în sine sau faptul că a venit de la o persoană de la care aveam alte pretenții, dar am simțit cum mi se face rău și cum mi se îneacă ochii în lacrimi. Mentalitatea asta a devenit regula în rândul părinților și e trist. Oamenii s-au obișnuit, din inerție, cu regula asta și e trist. Regula e greșită. Cred în asta cum cred în adevăr. Cred că e greșită cu toată ființa mea. Știu că e greșită și mă doare să văd copii talentați cu aripi tăiate. Mă doare să-i văd fără viitor, când viitorul le stă la degetul mic. Mă doare să văd cum realismul deprimant a luat locul încrederii și a speranței. În loc să investim în talentele copiilor noștri, refuzăm să le vedem, refuzăm sa le acceptăm; închidem ochii în fața unor lucruri atât de importante și vedem clar pe cele superficiale. E mai comod și mai sigur așa. Câți părinți îndrăznesc să le ofere copiilor șansa la fericire? Câți dintre ei pun împlinirea copilului mai presus de propriile prejudecăți? Câți dintre ei au curajul sa spună cu mândrie colegilor de birou "Copilul meu e un pianist fericit, chiar daca nu-si permite un pian nou"...? Da, e Ham, care l-a lăsat pe Toma să facă ceea ce trebuie și-or mai fi 2, 3 care au înțeles că dacă vor turmă, nu e nevoie să faci copii, poți să-ți iei oi.

duminică, 17 martie 2013

Să topești Universul

Bunica mea este cea mai inteligentă femeie dintre toate câte cunosc. Nu am întâlnit om mai frumos și cred că nici nu vreau să întâlnesc, pentru că în felul ăsta ea ar rămâne mereu și pentru totdeauna omul suprem pentru mine. Cu siguranță ar fi fost un fenomen social, în condițiile prielnice. Găsesc în ea cel mai înțelegător psiholog, cel mai înțelept filosof, cel mai sincer suflet. Iată ce mi-a spus acum câteva săptămâni: "Întotdeauna mi-am dorit și o să-mi doresc ca voi, nepoatele mele, să gustați iubirea adevărată, sinceră, necondiționată. Chiar dacă nu durează, chiar dacă se sfârșește și indiferent cum se sfârșește, este cea mai mare realizare de care se poate bucura un om." Și adevărul ăsta e, că incalculabil de trist pentru om e să treacă prin viață fără să simtă, măcar puțin, ce înseamnă iubirea. La fel de adevărat e că oamenii au uitat să iubească. Nu fac referire neapărat la omul alături de care își trăiesc existența, deși cred că e infernal să trăiești singura viața pe care o ai alături de un om față de care tot ce simți este obișnuința și respectul, în cel mai bun caz. Nu, acum mă refer la iubire în general; omul nu mai iubește nimic, nu iubește viața, nu își iubește visele, nu se iubește nici măcar pe el însuși. Cel mai înalt grad al sentimentelor abia dacă atinge nivelul afecțiunii, deci nici nu se pune problema iubirii. Trăiește așa, trist și simplu, într-o monotonie în care cea mai puternică simțire este bucuria unei note mari, a unui telefon nou ori a faptului că a câștigat echipa de fotbal peferată - atât simte, infim.  Nu ai voie să mori gol. Nu ai voie să ai atât. Nu ai voie să ratezi singurul lucru pe care nu trebuie să-l ratezi.

Ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu și-ar mai alege sufletul pereche la sfatul familiei sau al prietenilor? Ce s-ar întampla dacă oamenii nu ar mai merge pe un traseu stabilit de alții, chiar dacă firea lor trage necontenit în altă direcție? Ce s-ar întâmpla cu cei care și-ar urma visele lor, și nu visele altora? Ar învăța să iubească. Ar atinge fericirea. Ar reuși să simtă iubirea despre care vorbea bunica mea - iubirea pe care ți-o respiră toți porii, în timp ce Universul se topește în jurul tău. Ar fi desăvârșiți. Ar atinge extazul și prelungirea beatitudinii ar fi singurul lucru care le-ar mai ramâne de făcut. Evident, riscul este colosal, pentru că odata ce pierzi obiectul iubirii, pici inevitabil în infern. Rămâi tu fără tine, însă faptul că ai reușit să topești Universul face ca totul să merite.

Nu știu dacă bunica l-a citi pe Freud, dar cu siguranța l-a înțeles, căci iată ce scrie acesta, într-un pasaj în care analizează modul prin care omul își poate atinge scopul, adică fericirea:
"Cum ar fi posibil să uităm tocmai această tehnică a artei vieții! Ea se distinge prin cel mai ciudat amestec de trăsături caracteristice [...] Ea nu se mulțumește nici cu la fel de obositul și resemnatul scop al evitării neplăcerii, ci mai degrabă îl depășește nepăsator și menține lupta originară, patimașă, spre implinirea pozitivă a fericirii. Poate că această metodă se apropie de fapt de realizarea acestui scop mai mult decât oricare alta. Mă refer desigur la acea direcție a vieții care ia drept punct central iubirea, care așteaptă toate satisfacțiile de la iubire și de la starea de a fi iubit."

sâmbătă, 16 martie 2013

Quo Vadimus?

Suntem ca vrăjitorii - avem puteri. Precum vrăjitorii, urmărim să ne perfecționăm, să devenim mai buni decât suntem, să creștem și să evoluăm. La fel ca ei, trebuie să învațăm să ne controlăm și să ne educăm puterile. Trebuie să știm în care investim și în care nu; să știm care ne ajută să urcam și care să coborâm. Noi nu zburăm și nici nu facem lucrurile să ardă. Puterile noastre concretizează infinitul conceptelor care stau la baza naturii noastre umane. Mai exact, noi suntem puterea noastra.

Și daca ceea ce suntem noi depinde tot de noi, înseamnă că am putea fi oricât de mult. Am putea fi infiniți. Am putea fi imenși. Prima condiție pentru a ajunge atât de sus este voința, iar aici stăm cam prost. Nu vrem să creștem, asta e problema. Nu vrem să ajungem cât mai sus pe treapta superiorității. Suntem fixiști și limitați. Nu acceptăm nicio altă variantă, în afara aceleia pe care noi o considerăm corectă și care, pentru că nouă ni se pare corectă, automat TREBUIE îmbrațișata de toată lumea și trebuie să devină adevăr absolut. Privim prin noi până și cele mai obiective situații, de parcă noi am fi centrul Universului, iar ceilalti, niște biete ființe enervante, fac umbră pamântului degeaba și nu merită nicio sansă. Refuzăm să acceptăm că e posibil să ne inșelam. Refuzăm să ascultăm și să analizăm pe alții. Considerăm că suntem deasupra celorlalți, că am atins vârful muntelui. Iar asta e greșit, pentru că odată ce crezi că ai ajuns în vârf, încetezi să mai urci, așa că ramâi acolo, pe loc, într-un vârf imaginat de tine, în timp ce vârful real se ridica mult deasupra ta, și odata cu el, oamenii care vor cu adevarat să crească, aceia care știu că niciodată nu sunt suficient de buni, deci tot timpul trebuie să învete.

Sunt sigură că, dacă am dori să ne controlăm puterile, rezultatele ar fi impresionante. Dacă am reuși să ne învățăm reciproc, să învățăm cerșetorul de la colț și să ne lăsăm învățăți de el, la rândul nostru, pentru că mai mult ca sigur are ce să ne învețe, am evolua la The Best Homo Sapiens Ever. Dar, cum ne place să ne scăldăm în ignoranta, probabil ne vom distruge înainte să ajungem acolo.