Bunica mea este cea mai inteligentă femeie dintre toate câte cunosc. Nu am întâlnit om mai frumos și cred că nici nu vreau să întâlnesc, pentru că în felul ăsta ea ar rămâne mereu și pentru totdeauna omul suprem pentru mine. Cu siguranță ar fi fost un fenomen social, în condițiile prielnice. Găsesc în ea cel mai înțelegător psiholog, cel mai înțelept filosof, cel mai sincer suflet. Iată ce mi-a spus acum câteva săptămâni: "Întotdeauna mi-am dorit și o să-mi doresc ca voi, nepoatele mele, să gustați iubirea adevărată, sinceră, necondiționată. Chiar dacă nu durează, chiar dacă se sfârșește și indiferent cum se sfârșește, este cea mai mare realizare de care se poate bucura un om." Și adevărul ăsta e, că incalculabil de trist pentru om e să treacă prin viață fără să simtă, măcar puțin, ce înseamnă iubirea. La fel de adevărat e că oamenii au uitat să iubească. Nu fac referire neapărat la omul alături de care își trăiesc existența, deși cred că e infernal să trăiești singura viața pe care o ai alături de un om față de care tot ce simți este obișnuința și respectul, în cel mai bun caz. Nu, acum mă refer la iubire în general; omul nu mai iubește nimic, nu iubește viața, nu își iubește visele, nu se iubește nici măcar pe el însuși. Cel mai înalt grad al sentimentelor abia dacă atinge nivelul afecțiunii, deci nici nu se pune problema iubirii. Trăiește așa, trist și simplu, într-o monotonie în care cea mai puternică simțire este bucuria unei note mari, a unui telefon nou ori a faptului că a câștigat echipa de fotbal peferată - atât simte, infim. Nu ai voie să mori gol. Nu ai voie să ai atât. Nu ai voie să ratezi singurul lucru pe care nu trebuie să-l ratezi.
Ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu și-ar mai alege sufletul pereche la sfatul familiei sau al prietenilor? Ce s-ar întampla dacă oamenii nu ar mai merge pe un traseu stabilit de alții, chiar dacă firea lor trage necontenit în altă direcție? Ce s-ar întâmpla cu cei care și-ar urma visele lor, și nu visele altora? Ar învăța să iubească. Ar atinge fericirea. Ar reuși să simtă iubirea despre care vorbea bunica mea - iubirea pe care ți-o respiră toți porii, în timp ce Universul se topește în jurul tău. Ar fi desăvârșiți. Ar atinge extazul și prelungirea beatitudinii ar fi singurul lucru care le-ar mai ramâne de făcut. Evident, riscul este colosal, pentru că odata ce pierzi obiectul iubirii, pici inevitabil în infern. Rămâi tu fără tine, însă faptul că ai reușit să topești Universul face ca totul să merite.
Nu știu dacă bunica l-a citi pe Freud, dar cu siguranța l-a înțeles, căci iată ce scrie acesta, într-un pasaj în care analizează modul prin care omul își poate atinge scopul, adică fericirea:
"Cum ar fi posibil să uităm tocmai această tehnică a artei vieții! Ea se distinge prin cel mai ciudat amestec de trăsături caracteristice [...] Ea nu se mulțumește nici cu la fel de obositul și resemnatul scop al evitării neplăcerii, ci mai degrabă îl depășește nepăsator și menține lupta originară, patimașă, spre implinirea pozitivă a fericirii. Poate că această metodă se apropie de fapt de realizarea acestui scop mai mult decât oricare alta. Mă refer desigur la acea direcție a vieții care ia drept punct central iubirea, care așteaptă toate satisfacțiile de la iubire și de la starea de a fi iubit."
E ca si cum ai atinge nirvana, sa uiti de tot si sa te gandesti numai la cel de langa tine. Ca sa simti iubirea trebuie sa treci la un nivel nou si asta inseamna sa mai uiti de tine si sa fii cu capul un nori Dar cum ziceai si tu, daca il pierzi, nu mai ramai cu nimic. Poate nici macar cu tine pentru ca tot ce aveai era cel de langa tine si atat. Trebuie sa ne gandim si la persoana noastra si sa nu ramanem pe din afara propriilor ganduri. Toate in viata sunt episoade.
RăspundețiȘtergereNu există perspectivă aplicabilă erga omnes.
RăspundețiȘtergereEu, pentru mine, cred tocmai invers: că iubirea nu te face să te uiți/neglijezi/pierzi pe tine însuți, ci să te găsești. Și tocmai pentru că toate sunt episoade, inclusiv noi, ar trebui să ne motiveze să luptăm pentru cele de calitate - în felul ăsta, când te uiți la episoadele din trecutul tău, te simți bogat.