vineri, 26 aprilie 2013

Intro

      Cine dracu' e asta? Un consatean si prieten de-al Malinei. Ce cauta aici? Pai l-a invitat antenumita sa scrie cate ceva.
     Si cum cateodata ma irita cate un subiect si imi vine sa urlu la cineva, am acceptat. Nu mi-am facut blog propriu pentru ca nu ma pricep sa fiu prea comercial sau simpatic, asa ca profit de cititorii altora, cine sau cati or fi aia. Nu pretind vreun talent scriitoricesc pentru ca lecturile mele beletristice in ultimii ani au fost la fel de ''stufoase'' ca golurile nationalei. Prefer sa o ard ore intregi pe Wikipedia, ratacind spontan dintr-un hyperlink in altul.
Nu scriu cu diacritice ca mi-e lene.
      De la mine auzi in mare parte ceea ce eu numesc autoironic, ''propaganda''. Adica aproape tuturor problemelor le trasez o relatie de cauzalitate pana la fundatia sistemului socio-economic care, in opinia mea umila, influenteaza si modeleaza toate aspectele vietii, inclusiv cel emotional si cel cultural. Ma irita putin cand oameni inteligenti ignora voit subiectul. "Nu ma intereseaza pe mine d-astea". Pai atunci raman putine situatiile in care e justificat sa te mai vaiti. Nu inseamna ca arunc termeni si notiuni greoaie, e doar un apel la o abordare critica, in a distinge ce e doar o conventie si ce e ''dat de la Dumnezeu'', adica independent de noi. Deja ma afund, detaliez altadata.
      Au fost recent cateva momente in care ma ardeau degetele sa scriu ceva, undeva, cum ar fi Earth Hour, Earth Day si alte dracovenii. Si cateva accese de ''feminism" exagerat si cu dublu standard, narav care pare tolerat si acceptat. A trecut momentul si mi-am pierdut indarjirea si avantul gazetaresc sa critic, dar la cum ma stiu, ma aprind iar si revin. Nu prezum ca amuza sau intereseaza pe cineva ce trancan eu, ca in cazul asta ma faceam jurnalist. Dar pot privi postarea aici ca pe o terapie personala, in cel mai rau caz. Atat.

P.S. Pentru cine e interesat, Google a completat recent si restul Romaniei in modulul Street View. Adica te poti plimba prin orice satuc. De doua ore stau si ma holbez la ograda-mi cu o candoare de papuas, ca a trecut faimoasa masina si pe la poarta mea. Ioooi!

joi, 18 aprilie 2013

Spoială

Nu sunt patriotă. Niciodată n-am fost. Îmi susţin ţara atunci când concurează, în diverse domenii, cu alte state, îmi doresc să-i fie bine şi mă doare când nu îi e, nu cred că aş pleca în ţări străine şi alte chestii de genul, dar până la patriotism mai am cale lungă. Sau cel mai corect, până la ceea ce cred eu că înseamnă patriotismul mai am cale lungă. În orice caz, cel puţin la fel de lungă ca cei mai mulţi dintre cei care dau cu pumnul în piept să le demonstreze altora cât de imensă este dragostea lor faţă de patrie. Din punctul meu de vedere, numai de patriotism nu e vorba atunci când preferi să câştigi o frontieră de 5 kilometri în schimbul a câteva sute de mii de vieţi, dar mereu e nevoie de un pretext care să ascundă orgolii şi prejudecăţi fără sens. Oricum, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre cum a ajuns patriotismul să fie la modă. Şi nu, nu e patriotism, e doar o spoială transparentă în spatele căreia nu se afla nimic altceva decât ignoranţă. Suntem patrioţi, dar nu suntem. O susţinem pe fetiţa cu bentiţă tricoloră, dar nu ştim de ce. Nu ne gândim de ce, pur şi simplu o susţinem. Nu ne gândim că, dacă de ziua României, cineva ar flutura steagul URSS-ului, de exemplu, la fel am reacţiona. Nu ne gândim că, dacă de ziua Statelor Unite ale Americii, cineva ar afişa steagul Iranului, americanii ar turba. Nu este o reacţie scuzabilă, însă este explicabilă. Noi nu am încercat să înţelegem, am contraatacat în acelaşi mod, violent şi primitiv, lucru ce nu denotă decât faptul că suntem la fel de încuiaţi. Foarte puţini au fost cei care au încercat să aplaneze conflictul, restul ar fi sărit la război. Când am întrebat puştii de ce au ceva împotriva ungurilor, deşi nu cunoscuseră personal nici măcar unul, mi-au răspuns "Din principiu şi patriotism." Foarte adevărat, de altfel. Ăsta nu e patriotism, e sete de circ. Şi noi suntem experţi în arta circului. Facem circ din orice. Abia asteptăm un semn, ca penibilitatea să aibă un pretext pentru a se desfaşura în voie. Trist este că un concept atât de întreg, cum este patriotismul, îşi pierde din complexitate în favoarea ipocriziei şi este invocat la fiecare pas în cel mai simplist mod. Sunt patriot, dar vreau un job unde să fur ca-n codru, nu unde să realizez ceva productiv. Sunt patriot, dar prefer să fiu un parazit al societăţii şi să-mi arunc gunoiul pe fereastră, în spatele blocului, pentru că e mai comod. Sau sunt patriot, pentru ca atunci când plec 2 săptămâni din ţară să postez pe facebook că "Nu mă mai întorc în ţara aia infectă", ca peste alte 2 săptămâni să o susţin cu ardoare pe fetiţa cu bentiţa tricolora. Atât de mult ne contrazice realitatea, încât nu-mi dau seama de ce încă nu realizăm cât de penibili suntem. Folosim cuvinte ale căror forţa ne depăşeşte şi nu ne reprezintă. E mai ruşinos să recunoaştem că nu suntem tocmai cei mai înfocaţi patrioţi, decât să servim drept argument dragostea de patrie de fiecare dată când avem oportunitatea, în condiţiile în care habar nu avem ce înseamnă?

Şi pentru că, printre cei 3 oameni care îmi citesc blogul, ştiu că se numără un patriot adevărat, mă simt datoare să menţionez că nu mă refer la patrioţii cu adevărat patrioţi, care chiar simt patriotismul, îl au în sânge şi-n suflet, care chiar ar sacrifica ceva din ei pentru a aduce o contribuţie patriei mamă. Da, exista şi astfel de oameni, însă sunt infimi. Ceilalti sunt spoiţi.